Sunt în apartament, stau la birou și încerc să învăț cât să trec examenul de mâine dimineață. Cât curaj!! Am ales să fiu prima și este examen oral…

Chiar acum am auzit niște artificii. Sunt în orașul tuturor posibilităților și totuși nu mai văd nicio posibilitate să trec sesiunea astea cu bine.

Artificiile acelea, oricât de ironic ar suna, m-au liniștit. Acolo, pe undeva prin apropiere chiar, sunt niște oameni care posibil că sărbătoresc ceva. Își trăiesc viața. Nu se întâmplă nimic dacă nu trec examenul de mâine…pur și simplu îl dau din nou.

Nu vreau să par indolentă, deși tind să cred că am o doză destul de mare de așa ceva, dar nu vreau nici să mă domine frica de eșec, un fals eșec până la urmă.

Am ajuns să nu mai văd de partea cealaltă a examenului. Nu îmi mai proiectez viitorul. Mă simt îngrădită și îndurerată de brutalitatea cu care îmi sunt tăiate aripile. Simt cum forma fictivă a societății încearcă să mă modeleze.

Acum ceva timp o întrebam pe mama de ce sunt atât de triști oamenii pe stradă. Și nu vă gândiți că aveam 3 ani, aveam vreo 15… Eu eram omul care le zâmbea tuturor…până acum când abia mă abțin să nu plâng și eu, cot la cot cu ei.

Un examen nu este ceea ce mă definește pe mine. O sesiune, o facultate, o carieră..nimic nu mă definește. Pentru că sunt mulți care le-au mai făcut. Sute de studenți dau examenele astea, studiază la facultatea asta și vor ieși trași la indigo, cu aceeași carieră. Nu spun că ar fi ceva rău în acest lucru, doar că eu nu sunt ca restul.

Da, e logic, toți suntem diferiți, toată lumea e unică tralala.. Dar mai sunt și câțiva, poate foarte puțini..poate doar eu, care cred că educația asta în sens formal nu înseamnă nimic.

Toată lumea poate lua o diplomă de undeva, toată lumea poate să stea 3-4 ani și să învețe tot felul de lucruri care s-au întâmplat deja…dar eu îi aștept pe cei care o să aibă curajul să inventeze ceva, să își pună întrebări și să creeze răspunsuri, în lipsa unora.

Îmi doresc să schimb ceva, știți cum se spune: nimeni nu poate schimba totul, dar toată lumea poate schimba ceva!

Toți ieșim la fel din facultate: cu câte o diplomă pe care scrie același lucru…Diplomă pe care o mai au alte sute de persoane din generațiile anterioare, care ocupă posturile pentru care noi ne pregătim.

Cum să facem față progresului dacă nu progresăm și noi? Și cum să progresăm și noi dacă ne pregătim să luăm ceva ce nu e disponibil?

Tehnologizarea asta în masă nu face decât să ne lase mai mult timp să ne axăm pe latura noastră creativă, toți o avem, mai mult sau mai puțin. Toți avem pasiuni pe care le putem urma!

Singura piedică este frica. Acea frică din capul nostru care ne spune că dacă nu devenim ceva sigur, care există și e practicat, nu o să mai devenim nimic. Ei, ghiciți ce! Toate posturile despre care nu știu părinții voștri suficient încât să vă lase să mergeți la ce facultate vă place, pentru că se ”moare de foame cu acea facultate”, au fost înființate de oamenii din generația lor care n-au vrut să le fie frică, să se încadreze în tipare!

Tot ce este în jurul nostru a fost făcut de câte cineva care s-a uitat și altfel la viață, care a văzut că nu există numai alb și negru, ci există și verde, și roz, și galben…

Riscul este acea cheie cu care deschidem uși despre care nici măcar nu știm că există!

Once you become fearless, life becomes limitless. -Dan Pena