O să încep cum se începe… Cu un bilanț al anului precedent.

În general, de revelion, sau cel puțin în preajma lui, ne gândim cam ce am vrea să se întâmple în următorul an. Ne setăm niște puncte, undeva destul de sus, într-un cadru fericit în care am vrea să ne situăm în permanență.

Dar viața îți pune la încercare abilitățile de a sta în picioare și te tot lovește ca să vadă cum stai cu echilibrul.

Anul 2019, pentru mine, a fost cel mai jos punct în care aș fi putut vreodată să ajung, fiind totodată și cel mai înalt.

Da, am intrat la facultate, da, am luat bacul, da, am ajutat oameni, da m-am mutat, da, am învățat ce e iubirea.

Însă lucrurile nu au fost roz deloc.

Am făcut lucruri pe care nu le-aș fi făcut niciodată, constrânsă de context. Am ajuns în ipostaze în care nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge. A trebuit să-mi fie inima scoasă cu forța din piept și tăvălită prin noroi ca să înțeleg ce este iubirea. Am fost preșul pe care se ștergeau persoanele pe care le consideram eu importante și mi-am folosit familia drept preșul meu.

Nu sunt deloc mândră de acest an. M-a distrus. M-a pus la pământ.

Și dau vina pe an, ca să nu spun că de fapt a fost doar vina mea.

De curând mi-am răsfoit jurnalul după ce am scris of-ul zilei și am constatat cu groază și scârbă că nu am evoluat deloc din 2017. Pur și simplu am stat și mi-am plâns de milă, nerezolvând nimic concret, ba chiar căzând din lac în puț.

Anul acesta am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată. Am pierdut o parte din mine. În 2019 va rămâne pe veci o parte din sufletul meu. Și acest lucru s-a întâmplat pentru că am greșit și nu am vrut să învăț din greșeli. Pur și simplu le-am făcut pe următoarele și pe următoarele și tot așa.

Mă gândeam eu pe 1 ianuarie 2019  că voi suferi atât? Mă gândeam că voi ajunge să fac ce am făcut? Mă gândeam că voi fi atât de idioata? Bineînțeles că nu..

Așa că, 2020, te rog, nu-ți cer nimic mai mult decât să fii mai blând cu mine! Dacă nu mă ajuți să evoluez, măcar nu mă împiedica!