Indiferent de câte și ce fel de lovituri îți dă viața, ține-ți capul sus, pentru că toți trecem prin greutăți, mai mult sau mai puțin din vina noastră, însă cel mai important lucru este cum le primim. Le putem întâmpina, să fim o gazdă bună, umilă, însă la sfârșitul zilei, TRIEREA! Fiecare la casa lui!

Toți marii oameni, la care ne uităm și spunem „ într-o zi vreau să ajung așa”, trec prin furtuni, însă trebuie să ținem minte că numai căldura și lumina soarelui trec prin fereastră, dacă o ținem închisă, iar apa ploii rămâne afară.

Când eram mică obișnuiam să țin ochii strâns închiși când tuna și fulgera. Îmi era extraordinar de frică de furtuna care avea să urmeze, însă, cu timpul, am observat că de multe ori a fost alarmă falsă și doar picura puțin după ce orchestra din cer își termina spectacolul.

Și-mi era frică. Îmi era frică de viitor din cauză că nu deschideam ochii să văd prezentul. Nu observam că spectacolul de lumini de afară era de fapt un lucru normal pe care îl percepeam eu ca pe ceva monstruos.

Și ce puteam să fac cu frica, oricum? Pierdeam timpul plângând că vreau să se oprească norii din a se zbate și așteptând să iasă soarele din nou, în loc să mă apuc să dansez prin eventuala ploaie sau să încerc să înțeleg ce își dorea cerul de țipa așa.

NU SCHIMBAM ORICUM NIMIC.

Era totuși plăcut când ieșea soarele. Asta în cazul în cazul în care nu aveam draperiile trase de frica furtunii, nu că nu ar fi trecut soarele și prin ele. Era plăcut în continuare să simți cum razele soarelui, chinuite de nori și ele, se străduiesc să te mângâie și să te asigure într-un fel că totul va fi bine.

După cum a spus odată un președinte al Americii, indiferent ce se întâmplă, soarele va răsări de dimineață. Și fix așa e. De aia nu mai poate soarele, că sunt probleme în lume. El își vede de treabă, luminează lumea ca să-și rezolve problemele.

Și noi în niciun caz nu trebuie să ne tragem draperiile și să ignorăm că până și natura vrea să ne ajute, că e cu noi.

Bucuriile și speranțele, sub forma soarelui, trec prin orice, luminând și încălzind. Însă dacă ținem cont doar de furtuni și închidem geamuri, tragem draperii, ne baricadăm în ceva sigur, dar static, nu vom putea realiza nimic despre sensurile ascunse ale întâmplărilor. Nu vom învăța nimic. Viața este o chestiune de perspectivă.

Apartamentul în care stau acum este la mansardă și am uitat să închid geamul pe timpul nopții. Stăteam în pat fix sub el. Îmi purtam neglijent cămașa de noapte, pe care o folosesc mai mult încadrând-o în categoria „haine de casă”, când ceva m-a trezit din starea de somnolență ce se instalase, datorită locului în care stăteam, evident.

Începuse ploaia și picături reci îmi inundau așternutul, lăsându-mi pielea picioarelor umedă și rece…

Am tresărit,am închis geamul și am adormit.

Dimineața următoare, înainte să mă bucur de orice altceva sau , de ce nu, sa înjur orice altceva, am observat că afară strălucea cu putere soarele care îmi spunea că și azi o să fie o zi minunată în care voi putea respira, voi putea vedea, voi putea simți și auzi, în care voi putea fi eu indiferent de ce e în jurul meu, în care mă voi adapta cu brio lucrurilor noi și, cel mai important, o zi în care soarele va fi lângă mine și mă va ajuta să trec peste orice obstacol.

Keep your face to the sun and you will never see the shadows. – Helen Keller