Cum de ne promitem eternitatea? Cum de ne mai promitem ceva în ziua de azi? Cum ne putem aștepta să fie totul sincer în jurul nostru dacă ne mințim singuri? Ce dacă nu știm că-s minciuni încă?

Profesorul meu de filosofie mi-a spus cândva să scriu despre dragoste pentru că așa cum iubesc acum, nu voi mai iubi niciodată.

Și ce pot să scriu despre iubirea de acum?

Pot spune că sunt mică, știu, sunt mult prea mică să înțeleg ce înseamnă să iubești și fiecare sfârșit acum se aseamănă cu sfârșitul lumii.

Pot să mai zic și că tot ce simt acum e cea mai puternică variantă a sentimentului, pentru că simt pentru prima oară…și normal că nu mai am cu ce compara..

Pot să mă gândesc la promisiunile pe care le fac și care-mi sunt făcute, care devin minciuni pentru că apar situații care mă determină să îmi schimb modul de a privi situația… Dar prima oară când le-am făcut, erau promisiuni, nu minciuni..

Și ce dacă ți-am zis că o să mor fără tine? Văd că încă supraviețuiesc și o să învăț să și trăiesc..

Și ce dacă ți-am zis că mă usuc de dorul tău? Mă hidratează lacrimile care-mi curg peste tot..

Și ce dacă te-am întrebat de ce nu mă mai iubești? Știu că probabil încă o faci sau n-ai făcut-o niciodată.

Ce simt acum aproape că nu poate fi explicat în cuvinte…e ceva foarte puternic, ca și cum aș fi pierdut ceva..

Dar am câștigat momente frumoase…am câștigat momente în care nu a fost nevoie să-mi spui că mă iubești pentru că simțeam.

Am câștigat prin faptul că am mai găsit un suflet bun în lume, printre atâtea umbre nesuferite..

Nu te-am pierdut nici pe tine, pentru că vei trăi pe veci în amintirile mele frumoase..

Dar asta e…poate că asta nu a fost o luptă de dus..poate că a fost doar de fațadă în timp ce în spatele cortinei se aranjau lucrurile diferit de cum luptam noi, dacă luptam…

Dragostea este ca vântul. Nu o poți vedea, dar o poți simți.