De ce și când ne îndrăgostim?

Noi suntem compleți, nici pe departe jumătăți care trebuie să fie completate ca să atingă idealul acela mirific al fericirii. Totuși avem pe tot parcursul vieții momente în care ne străduim mai mult ca de obicei să ținem ochii deschiși fără să începem să înecăm realitatea din fața lor în lacrimi. Avem pur și simplu momente când ne simțim sleiți de puteri și parcă-parcă nu ne-am mai da jos din pat, pentru că tot acolo ajungem seara.

Se spune că noi ne folosim doar 10% din creier. Eu nu cred așa ceva. Cred că ne folosim toate cele 100 de procente, doar că în mod diferit, iar faptul că ajungem să credem că ne folosim doar 10% și că trebuie să evoluăm se datorează dorinței de creștere, faptului că nu ne simțim bine și am vrea să progresăm și ne e mai ușor să spunem că atâta putem, că ne folosim doar 10% din creier și asta e, decât să ne ridicăm la propriu și să punem mâna să schimbăm ceva.

Normal că dacă ne este insuflat faptul că ne folosim 10% din creier, o să putem stagna crezând că suntem sub nivelul celor care sunt considerați genii. Creierul nostru funcționează la capacitatea de 10% pentru că asta credem noi că trebuie să facă.

Auzim peste tot și din ce în ce mai des despre iubirea adevărată, despre suflete pereche și despre povești de dragoste cu final fericit, care însă, par că nu ni se vor întâmpla nouă niciodată.

Așa cum spuneam, noi nu suntem jumătăți, însă dacă ne convingem singuri că suntem și că avem nevoie disperată să fim completați, vom ajunge să credem că ne îndrăgostim sau să acceptăm ceva ce nu este de acceptat doar pentru că ne bizuim pe faptul că aceea este jumătatea care vine în completarea noastră.

Dar nu.

Ne îndrăgostim accidental.

Ne îndrăgostim din întâmplare, fără ca măcar să ne gândim că am avea nevoie de ceva în plus față de ce avem.

Ne îndrăgostim fiind compleți și iubindu-ne pe noi. Ne îndrăgostim neștiind că persoana ne va completa.

Ne îndrăgostim fără să avem nevoie de ceva anume.

Ne îndrăgostim pentru că ne îndrăgostim și atât.