În stânga, în dreapta, în față, în spate, în sus, în jos, în fiecare diagonală…în ce direcție să mai țip acum? Din ce direcție va veni cineva ca să-mi spună că totul va fi bine?

Am ajuns, chiar dacă mult prea devreme, într-o stare în care vreau să mă detașez, să am ceva al meu la care pot să ma duc de fiecare dată când vreau să plâng și vreau să țin doar pentru mine.

Viața a ales să mă priveze de ceva complet. Este absurd, pentru că eu niciodată nu m-am considerat incompletă.  Niciodată nu am considerat că îmi lipsește mie ceva…totuși am fost învățată să mă bucur de jumătăți de măsură.

M-am învățat să iert faptul că nimic din ce mi se cuvine, în aparență, nu este absolutul…Am iertat atât de mult și am uitat atât de multe…încât am uitat cum se iartă.

Nu mai vreau să iert, nu mai știu de ce. De ce aș ierta faptul că fericirea mea vine cu porția? De ce aș ierta faptul că singurul lucru care-mi este dat din abundență sunt probleme, care nici măcar nu-mi aparțin.

De ce aș mai rezolva problemele altora? Ca să îi ajut pe ei? Nu-i ajut cu nimic.. Rezolvându-le problemele, îi sec de toată puterea pe care ar fi trebuit să o dobândească ei..  Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce…dar dacă nu duci nimic, o să ți se pară că ești copleșit. Dumnezeu a vrut să te pregătească și vrea în continuare. Deci cine sunt eu să mă pun în calea întăririi tale? E problema ta…

Japonezii au dezvoltat arta Kintsugi, o tehnică prin care lucrurile sparte sunt reparate cu ajutorul aurului, pentru a se vedea exact unde a fost problema și pentru a sublinia ponderea unei distrugeri aparente pentru un lucru. Nimic nu este, de fapt, distrus. Totul se poate repara. Pentru fiecare problemă există rezolvare.

Ceea ce eu nu am înțeles până acum, totuși, este că, dacă nu găsesc eu rezolvarea, sau dacă soluția găsită nu cântărește mai mult decât crede sufletul meu că poate duce, nu este problema mea.

De-a lungul vieții, tindem să credem că tot ce ni se întâmplă, legat strict de oameni, de exemplu faptul că cineva țipă la noi, sau că ne trezim, din senin, cu una după ceafă, ar fi vina noastră.

Brian Tracy, în cartea sa, Kiss that frog!, pune vina sub lumina manipulării, astfel încât nu ar exista acest concept, de vină, ci ar fi doar niște tehnici prin care am putea să îi facem pe oameni să facă ce nu este treaba lor să facă.

Totul este relativ și trebuie să ne dăm seama că bucățica noastră este un întreg, înainte ca cineva să ne facă să credem că este o bucățică din ceva.

Până și în dragoste, nu merită să ne înjumătățim, anulându-ne calități și posibilități importante, pentru a permite cuiva să ne completeze.

A lie can travel half way around the world while the truth is putting on its shoes. – Charles Spurgeon