-Cum te mai simți?

-Nu mă mai simt.

Confuzie și nesiguranță sunt singurele lucruri pe care le-am tot simțit în ultima perioadă.

Vara asta s-au întâmplat atât de multe lucruri bune și rele, dar niciodată la mijloc, încât m-am pierdut pe undeva printre ele.

Inima nu mi-a mai bătut atât de tare niciodată. O simțeam de parcă se lua la întrecere cu lumina. Fluturii din stomac se zbăteau să iasă în evidență printr-un dans deosebit de haotic. Gândurile mi se amestecau atât de mult încât în capul meu nu se mai distingeau cuvintele și imaginile de simple dungi multicolore.

Atunci am realizat că trăiesc într-adevăr. Că asta înseamnă să trăiești. Să simți. Nu m-am simțit mai vie niciodată!

Străbunica mea avea o vorbă pentru fiecare dată când bunica se lovea și spunea că o doare: “Normal că doare! Doar ești vie și simți!”

Am înțeles că durerea este pironul principal în trocul pentru fericire, pentru viață.

Noi nu ne putem gâdila singuri deoarece creierul știe deja ce urmează să facem, deci nu percepe stimulul tactil ca pe ceva nou, respectiv amenințător. De asta nu ne putem trăi viețile în singurătate. Avem nevoie de stimuli dureroși ca să cunoștem viața, fericirea!

 

The thorn in your heart, in time, may become a rose.